Gradini in Nisip

Parcuri

In prima zi din 2012, ne-a luat Alex la o plimbare cu copiii, per pedes, imprejurul comunitatii sa ne arate ce au realizat oamenii in aceasta parte a Dubaiului. Pentru ca nu ma informasem prea mult de regiunea aceasta si, ca tot omul interesat de lucruri mai putin cunoscute, l-am intrebat despre evolutia uluitoare a regiunii.

Mi-a spus ca, in urma cu 40 de ani, pe aici nu era decat nisip, nisip, si mult nisip. Dubai nu avea decat putine locuri publice cu verdeata, gradini private sau poieni. Doar putini pomi au putut supravietui din cauza solului nisipos si salin. Dupa un timp s-a trecut la “pamantul dulce”, un  pamant importat din orasul Daid si care era mai putin salin si acidic. Gradinarii l-au folosit la gradini mici unde puteau sa creasca plante, dar care trebuiau sa fie udate constant. Succesul insa nu era garantat caci pamantul acesta se contamina cu nisipul inconjurator si trebuia sa fie mereu re-inoit. Multi au abandonat gradinaritul. Situatia insa nu putea sa dureze.

Sheikul Rashid a creat la inceputul anilor ’70 sistemul national de irigatie si canalizare care era pe atunci ceva unic in tarile de la golful Persic.  Populatia Dubai-ului a crescut rapid. Apa nu era buna de baut la gust si era folosita la irigarea teritorului. Apa din canalizare era tratata si era folosita la fertilizare dar “apa neagra”mirosea groaznic. S-au construit sere uriase unde se cresteau pomi de tot felul si care erau daruiti oamenilor. Dubai-ul incepea incet sa devina mai verde. Strazi si sosele primeau arbori pe margini, au aparut parcuri publice si gradinaritul a luat amploare. Au inceput si constructiile de “oaze” de cladiri inconjurate de parcuri. Locatarii erau incurajati sa-si planteze iarba si pomi pe teritorul comunitatii si primeau gratis ingrasaminte. Puteai baga orice planta in pamant si ea crestea. Conditie: sa aiba apa. Si apa exista prin sistemul de irigare.

Am intrat toti cinci in parcul Albarari si eu aveam impresia ca ma aflu intr-o gradina botanica. Peste tot pomi, flori, albii cu apa curata, nici un norisor pe cer, caldura placuta a soarelui, eram intr-o lume a linistei, in minunatia naturii. Totul incepea sa se petreaca  la o departare de 500m. Cuvantul “odihna” primea, in imaginatia mea, un nou sens cand il legam de frumusetile pe care le vedeam.

Vedeam insa aici si rezultatul unei activitati intense de mentinere a acestei frumuseti: fiecare planta cu sursa ei de viata.

Intram toti cinci intre flori si frunze de parca eram in Europa. Dar, spre deosebire de Germania, unde moslemii isi arata bunastarea aruncand pe jos in parc servetelele albe de hartie cu care se sterg la nas, aici, tot la orientali, n-ai vazut nici un muc de tigara pe jos (desi fumatul este o caracteristica esentiala la ei), da-mi-te servetele sau alte lucruri. Era o curatenie neobisnuita.

L-am intrebat pe Alex cine plateste pentru toate astea. Municipalitatea si se face si o contributie, benevola, a locatarilor  comunitatii. El plateste 2-2500 dolari pe an.

S-au sapat aici albii cu piatra pentru canalele viitoare, piatra fiind adusa de la mari departari. In canalele existente s-au creat tot felul de forme din beton si piatra, de pe marginea carora nu lipsesc boschete si arbusti. In jur locatarii se bucura de o priveliste unica.

Am mers mai departe si am dat de niste locuri de popas neobisnuite. Niste mici casute de lemn, fara pereti, cu banci de lemn pe care erau asezate saltele si pernite. Incaperea stralucea de curata ce era iar pernele si saltelele erau albe, curate, de parca atunci fusesera aduse. Nu era nimeni imprejur. Nu era vreo paza sau vreo camera.  Eram doar noi, ne-am odihnit facand si poze.

Sezand acolo m-am intrebat cat ar dura in Germania pana cand totul ar fi devastat si lucrurile disparute.

Ne-am plimbat mai departe, am vazut si teren de joaca pentru copii, terenuri de tenis, si, dupa un timp, ne-am asezat la umbra, pe salteaua une alte banci inconjurata de pomi si boschete. De acolo, peste plantele abundente, se vedeau casele comunitatii. Mi-am dat seama ca visul celor care locuiesc in casele ce se zareau, a devenit acum realitate. Se bucura din plin de calitatea nivelului lor de trai caci, oare ce poate fi mai atragator pentru ei decat sa traiasca relaxat in mijlocul splendidei naturi, aflata chiar in vecinatate. Asta-i viata lor, o alta viata. Pe noi, peste doua zile, ne asteapta realitatea in Germania: o ruptura de teava la apa si casa inundata.

Cand am iesit din parc, la poarta unde intra masinile, cei doi gardieni, fosti soldati pakistanezi ma-u rugat sa le fac cate o poza sa se vada cum arata in uniforma. Zis si facut, le-am facut pozele si tare si-au placut. Iata-i pe cei doi.        Vezi si alte imagini

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s